*imagine de la Sfanta Manastire Sihastria
După o profundă analiză şi radiografie a vremurilor în care trăim, Leonardo Sciascia spunea: „Într-o lume ca a noastră, când de certitudini se moare, în timp ce certitudinile mor, adevărul nu se mută şi rămâne acelaşi fie că este rostit de marele orator, fie de mizerabilul bârfitor; omul elocvent nu-l îmbogăţeşte, cel bâlbâit nu-l poate sărăci”. Mergând mai departe, la ceea ce declara Clemanceau, adică: „guvernarea înseamnă a asigura liniştea bunilor cetăţeni şi neliniştea necinstiţilor, contrariul însemnând răstălmăcirea ordinii naturale”, ne dăm seama cât adevăr se cuprinde în remarcile celor doi în descrierea societăţii moderne în care trăim.
Într-o astfel de societate, întotdeauna trebuie să fim atenţi şi să nu uităm riscurile atunci când îndrăznim să spunem adevărul în toată cruzimea şi goliciunea lui, pentru că apar reacţii greu de suportat din partea celui ce a fost descoperit în falsitatea lui, prin îndepărtarea vălului ce-i dădea o siguranţă aparentă. Astăzi nebuna îndrăzneală a iubitorului de adevăr generează din partea celui descoperit ură, vendetă, persecuţie, deşi ar fi o incizie dură şi salvatoare pentru vindecarea unei conştiinţe bolnave.
De remarcat pentru o astfel de situaţie exemplul biblic cu profetul Ieremia – rău politician – el, om al păcii ales să acuze o societate în descompunere. Este prototipul omului aparent slab, dar puternic, aspru şi vehement, sensibil şi dur, martir şi protestatar în acelaşi timp. Însă mai presus de toate este un posibil minunat exemplu de „om al lui Dumnezeu” care a ştiut să rămână integru sub influxul celui mai puternic posibil, anume cel divin. Toţi cei aleşi să conducă în societate şi în segmentele acesteia trebuie să fie slujitori ai adevărului şi de aici să-şi extragă seva puterii şi a autorităţii. Iar clericii, fiind purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, prin verticalitate şi demnitate vor contribui la renaşterea umanităţii numai propovăduind iubirea aproapelui şi prietenia umană.
Într-o astfel de societate, întotdeauna trebuie să fim atenţi şi să nu uităm riscurile atunci când îndrăznim să spunem adevărul în toată cruzimea şi goliciunea lui, pentru că apar reacţii greu de suportat din partea celui ce a fost descoperit în falsitatea lui, prin îndepărtarea vălului ce-i dădea o siguranţă aparentă. Astăzi nebuna îndrăzneală a iubitorului de adevăr generează din partea celui descoperit ură, vendetă, persecuţie, deşi ar fi o incizie dură şi salvatoare pentru vindecarea unei conştiinţe bolnave.
De remarcat pentru o astfel de situaţie exemplul biblic cu profetul Ieremia – rău politician – el, om al păcii ales să acuze o societate în descompunere. Este prototipul omului aparent slab, dar puternic, aspru şi vehement, sensibil şi dur, martir şi protestatar în acelaşi timp. Însă mai presus de toate este un posibil minunat exemplu de „om al lui Dumnezeu” care a ştiut să rămână integru sub influxul celui mai puternic posibil, anume cel divin. Toţi cei aleşi să conducă în societate şi în segmentele acesteia trebuie să fie slujitori ai adevărului şi de aici să-şi extragă seva puterii şi a autorităţii. Iar clericii, fiind purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, prin verticalitate şi demnitate vor contribui la renaşterea umanităţii numai propovăduind iubirea aproapelui şi prietenia umană.
Despre prieteni în concret scrie Teixeira: „prietenul adevărat nu e cel ce-ţi şterge lacrimile, ci cel care te împiedică să le verşi”. Iubirea de adevăr nu se poate manifesta fără corectitudine şi dreptate se impune să ne întoarcem la izvorul înţelepciunii – Sfânta Scriptură. Ei ne îndeamnă să nu uităm că Mântuitorul Hristos i-a fericit nu pe cei ce gândeau că deţin dreptatea, ci pe ci ce flămânzeau şi însetau după dreptate.
De aceea, aspiraţiile în domeniul conducerii nu trebuie să fie: competiţia, şiretenia, viclenia, umilinţa şi caritatea ipocrită, nici linguşeala, datul din coate sau loviturile sub centură, ci competenţa, slujirea adevărului, sinceritatea, setea după dreptate, corectitudinea, însă acestea din urmă sunt rara avis in terra. În ascensiune pe scara funcţiilor, spaţiul este întotdeauna strâmtorat, iar urcuşul în spirală, de aceea lupta este acerbă.
De aceea, aspiraţiile în domeniul conducerii nu trebuie să fie: competiţia, şiretenia, viclenia, umilinţa şi caritatea ipocrită, nici linguşeala, datul din coate sau loviturile sub centură, ci competenţa, slujirea adevărului, sinceritatea, setea după dreptate, corectitudinea, însă acestea din urmă sunt rara avis in terra. În ascensiune pe scara funcţiilor, spaţiul este întotdeauna strâmtorat, iar urcuşul în spirală, de aceea lupta este acerbă.
asemenea situaţie V. Bukovsky o descria astfel: „Aici nu va fi nicicând război, dar va fi aşa o luptă pentru pace că până la urmă nu va rămâne piatră pe piatră”.
Dacă pacea ascensiunii va fi percepută ca o ficţiune nocivă, atunci spiritul împăciutor al celui dezinteresat va fi o lamă ascuţită care măcelăreşte conştiinţa celor pătaţi.
În societatea actuală, criteriul de selecţie produce peste 90 % de docili, supuşi depersonalizaţi, iar cei aproximativ 10 % persoane integre şi de caracter sunt percepute ca o eroare în apreciere şi sunt ţinute sub observaţie, limitate, ignorate sau izolate.
Să ne amintim de Heraclit al antichităţii, care spunea: „Pentru mine unul singur face cât zece mii dacă e cel mai bun”. Ar trebui să fie valabil şi astăzi, dar observăm că, în cele mai multe situaţii, superiorul complexat îşi simte prestigiul ştirbit în faţa subalternilor pregătiţi, inteligenţi şi cu personalitate.
Este la ordinea zilei prototipul personajului Adiamanto din Dialogurile lui Platon, care nu făcea altceva decât să aprobe şi să realizeze un monolog în formă de dialog.Pentru realizarea unei atmosfere benefice în toate sectoarele societăţii, ca buni creştini, este vital să căutăm resursele în tezaurul de credinţă creştină ortodoxă, unde demnitatea omului ocupă un loc central, unde învăţătura lui Iisus Hristos - a cărui dragoste umană şi dumnezeiască umple fiinţa noastră – nu coboară, ci înalţă pe om, îmbogăţindu-l şi aşezându-l în comuniune cu ceilalţi semeni, indiferent de scara ierarhică.
Dacă pacea ascensiunii va fi percepută ca o ficţiune nocivă, atunci spiritul împăciutor al celui dezinteresat va fi o lamă ascuţită care măcelăreşte conştiinţa celor pătaţi.
În societatea actuală, criteriul de selecţie produce peste 90 % de docili, supuşi depersonalizaţi, iar cei aproximativ 10 % persoane integre şi de caracter sunt percepute ca o eroare în apreciere şi sunt ţinute sub observaţie, limitate, ignorate sau izolate.
Să ne amintim de Heraclit al antichităţii, care spunea: „Pentru mine unul singur face cât zece mii dacă e cel mai bun”. Ar trebui să fie valabil şi astăzi, dar observăm că, în cele mai multe situaţii, superiorul complexat îşi simte prestigiul ştirbit în faţa subalternilor pregătiţi, inteligenţi şi cu personalitate.
Este la ordinea zilei prototipul personajului Adiamanto din Dialogurile lui Platon, care nu făcea altceva decât să aprobe şi să realizeze un monolog în formă de dialog.Pentru realizarea unei atmosfere benefice în toate sectoarele societăţii, ca buni creştini, este vital să căutăm resursele în tezaurul de credinţă creştină ortodoxă, unde demnitatea omului ocupă un loc central, unde învăţătura lui Iisus Hristos - a cărui dragoste umană şi dumnezeiască umple fiinţa noastră – nu coboară, ci înalţă pe om, îmbogăţindu-l şi aşezându-l în comuniune cu ceilalţi semeni, indiferent de scara ierarhică.
Şefilor cu funcţii de responsabilitate, celor care conduc şi îşi doresc supuşi fără personalitate, clonaţi, pioni, mercenari, standard, limitaţi, înregimentaţi şi captivi în mentalitatea lor, să le amintim că Duhul Sfânt refuză monotonia lucrurilor prefabricate, dă fiecăruia altă vocaţie după personalitatea proprie, iar unitatea pe care o pretinde Duhul Sfânt nu este uniformitate, ci diversitate spre binele tuturor, deoarece darurile sunt împărţite. Aşa cum ne încredinţează Apostolul Pavel „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt diferite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează în toţi” (I Corinteni 12, 4-6).Apostolul neamurilor ne aminteşte că „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”.
Pascal spunea: „Pluralitatea care nu duce până la urmă la unitate înseamnă rătăcire, iar unitatea care nu depinde de pluralitate, e tiranie”.
Dorinţa de a face carieră nu trebuie materializată prin a lustrui pantofii celor aflaţi pe listă înaintea ta sau de a da un cot celui apropiat de tine care ar avea mai multe şanse, întrucât această competiţie grotescă va principiile moralei creştine, atmosfera de frăţietate şi va genera căderea oricărui standard etico-moral. Omul integru şi echilibrat de valoarea sa reală, necomplexat şi cu personalitate neatrofiată, va şti să-şi ducă la îndeplinire mandatul serviciului încredinţat. Va fi înălţat în ierarhia valorilor de plenitudinea devenirii sale şi nu va fi niciodată expus riscului platitudinii care înjoseşte şi demoralizează.
Omul plin de speranţă şi statornicie va fi părtaş al triumfului dreptăţii şi va fi ferit de pericolul victimizării, eşecului şi resemnării. Dependenţii muţi, captivi ai unei suferinţe tăcute a celor ce nu cunosc drepturile inalienabile ale fiinţei umane, întotdeauna vor fi puşi la zid, terfeliţi, retrogradaţi, părtaşi ai unui mediu nociv considerând drept virtute starea glacială a viciului.Întrucât dorinţa de ascensiune este una firească, iar în societate există conducători şi conduşi, şefi şi subordonaţi, cel mai bun îndemn pentru stabilirea raporturilor de serviciu este dat de Mântuitorul Hristos, Care ne îndeamnă: „Cine dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 26-27).
Fericit este conducătorul cunoscător al sfaturilor evanghelice, care nu va uita din înălţimea responsabilităţii sale că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).
Pascal spunea: „Pluralitatea care nu duce până la urmă la unitate înseamnă rătăcire, iar unitatea care nu depinde de pluralitate, e tiranie”.
Dorinţa de a face carieră nu trebuie materializată prin a lustrui pantofii celor aflaţi pe listă înaintea ta sau de a da un cot celui apropiat de tine care ar avea mai multe şanse, întrucât această competiţie grotescă va principiile moralei creştine, atmosfera de frăţietate şi va genera căderea oricărui standard etico-moral. Omul integru şi echilibrat de valoarea sa reală, necomplexat şi cu personalitate neatrofiată, va şti să-şi ducă la îndeplinire mandatul serviciului încredinţat. Va fi înălţat în ierarhia valorilor de plenitudinea devenirii sale şi nu va fi niciodată expus riscului platitudinii care înjoseşte şi demoralizează.
Omul plin de speranţă şi statornicie va fi părtaş al triumfului dreptăţii şi va fi ferit de pericolul victimizării, eşecului şi resemnării. Dependenţii muţi, captivi ai unei suferinţe tăcute a celor ce nu cunosc drepturile inalienabile ale fiinţei umane, întotdeauna vor fi puşi la zid, terfeliţi, retrogradaţi, părtaşi ai unui mediu nociv considerând drept virtute starea glacială a viciului.Întrucât dorinţa de ascensiune este una firească, iar în societate există conducători şi conduşi, şefi şi subordonaţi, cel mai bun îndemn pentru stabilirea raporturilor de serviciu este dat de Mântuitorul Hristos, Care ne îndeamnă: „Cine dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 26-27).
Fericit este conducătorul cunoscător al sfaturilor evanghelice, care nu va uita din înălţimea responsabilităţii sale că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).
de Pr. vicar eparhial Nicolae Branzea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu