Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tânguiţi pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiţi şi jeliţi pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut şade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfârşită. Aşadar, el trebuie tânguit, precum însuşi Hristos, când s-a uitat la Iuda, 1-a tânguit şi 1-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plângea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); şi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârşit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Aşadar, vezi că făcătorii de rele moştenesc mânia lui Dumnezeu.
Insă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vânzătorului, nemulţumirea ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire şi arată o bogăţie, de cugetări adânci.
Mai întâi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunţit timpul ? Aceasta nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru şi vărsase unsoarea cea preţioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credinţă, multă stimă, multă supunere şi dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viaţa ei cea de mai înainte si s-a făcut mai bună şi mai morală. Deci tocmai când păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vândut pe învăţătorul său. Atunci când păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir şi a şters picioarele Lui cu părul său, a arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stârpind toate păcatele sale, atunci ucenicul, care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvârşi vânzarea sa cea ruşinoasă. Aceea s-a ridicat din bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni şi de semne şi măcar că primise nenumărate învăţături, totuşi a căzut în bezna iadului.
In astfel de mare nenorocire aruncă pe om uşurătatea minţii lui şi voinţa cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12) Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a putut El să atragă la Sine şi pe ucenic ? Negreşit, El putea să-1 atragă la Sine, dar n-a voit să-1 silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă şi să nu-1 târască la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de ruşine, de nimic altceva împins la vânzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.
Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. şi în aceste cuvinte zace o pâră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleşi, care în toate zilele umblau cu Domnul şi se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceştia L-a vândut. Aici tu vezi totodată o dovadă de bunătate şi de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care până în seara cea de pe urmă a suferit şi a îndemnat la îndreptare pe vânzătorul şi tâlharul.
Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te la păcătoasă şi nu te îndoi de iertate, dar uită-te şi la prăpăstuirea apostolului şi nu fii neîngrijitor şi nu te bizui; amândouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat şi voinţa noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm şi să ne întărim din toate părţile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit şi ce mare nenorocire este uşurătatea minţii ?
Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Aşa îl înseamnă el mai întâi, spre a-1 deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfântului lacov cel tânăr. Dar pentru ce îl numeşte el, după locul naşterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” şi pentru ce nu zice „Iuda vânzătorul” ? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ţine limba curată de vorbe de ocară şi de aceea se stăpâneşte a-1 numi „vânzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi rău despre nici unul dintre vrăjmaşii noştri.
Dacă Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului nu întrebuinţează nici un cuvânt aspru, cum am putea noi să aflăm iertare când hulim pe cei de aproape ai noştri? Ba încă noi batjocorim nu numai pe vrăjmaşii noştri, ci şi pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur, să nu mai fie una ca aceasta ! Ascultaţi numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”. (Efes. 4, 29).
Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă ?”. Ce glas nelegiuit, ce crimă nebună ! Noi, iubiţilor, tremurăm numai gândind la aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se mişte spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele să nu înţepenească şi înţelegerea să nu se clintească ? Spune, Iudo, pentru ce ai vândut tu pe Domnul tău ? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor răutăţilor, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă şi stârpind toată amintirea de prietenie, de mulţumire ş.a.; când o dată iubirea de argint orbeşte ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te convingi desăvârşit despre aceasta, socoteşte numai cât de multe lucruri în sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitării.
Indată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfântă legătură şi societate, însăşi învăţătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veţi da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă ?”.
Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvântul Său ţine împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfârşit, pe Făcătorul cerului şi al pământului, încă şi al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de bunăvoie s-a lăsat a se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, când ei au ieşit asupra Lui cu săbii şi cu ciomege, cu făclii şi cu felinare, El a zis către dânşii: „Pe cine căutaţi?”. Ei nu cunoşteau pe cel ce voiau să-1 prindă. Aşadar, împotriva voinţei Lui cu atât mai puţin ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoşteau, cu toate făcliile şi felinarele lor. Insă ei, îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimântaţi şi au căzut la pământ. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui şi, prin căderea lor, şi-au arătat slăbiciunea; dar Domnul însuşi s-a predat prin Sine lor, zicând: „Eu sunt”.
După ce Iuda a vândut pe Domnul şi a săvârşit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de arginţi şi a zis: „Greşit-am. că am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27. 4). Mai înainte el zisese: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvârşit păcatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem uşuratici de minte şi neîngrijitori, nici o îndemnare şi sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară dacă suntem râvnitori şi priveghetori, putem iarăşi a ne ridica chiar din căderea în păcat. Priveşte numai: când Domnul îl sfătuia şi voia a-1 opri de la pravăţul lui cel rău, el nu auzea şi nu ţinea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, când nimeni nu-1 sfătuia, acum s-a deşteptat conştiinţa lui şi, fără ca cineva să-1 îndemne a aruncat cei treizeci de arginţi la picioarele Arhiereilor.
Să socotim acum şi deosebirea între Iuda şi ceilalţi ucenici. Toate acestea ni le povesteşte Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci când se făcea trădarea, când Iuda vindea pe Domnul, când el încheia negoţul cel ruşinos şi căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat ceilalţi ucenici de Domnul şi L-au întrebat: „Unde voieşti să gătim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi şi pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iară acela voia să slujească Domnului. El încheia negustorie şi voia să ia bani pentru sângele răscumpărătorului; iară ei se ocupau cu slujba Domnului.
Şi el şi ei văzuseră aceleaşi minuni şi primiseră aceeaşi învăţătură; de unde, deci, această mare deosebire? Ea vine de la voinţă. Voinţa este pricina binelui şi a râului. Ucenicii întrebau: „Unde voieşti să gătim pasca”. Care pască? Cea iudaică, care avea obârşia sa din Egipt, însă pentru ce ţine Hristos această pască? Precum El în toate împlinise legea, aşa voia să o păzească şi în punctul acesta. De aceea a zis El şi lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15).
Aşadar, ucenicii voiau a găti nu pasca noastră, ci cea iudaică, însă pasca noastră, cea nouă, o gătea însuşi Hristos, ba El însuşi s-a făcut Mielul pascal, prin sfânta Sa patimă Dar pentru ce se duce la patimă ? Pentru a ne mântui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu poată nimenea zice că El a ridicat legea, pentru că n-a putut să o păzească pentru greutatea şi povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele, iar apoi a desfiinţat-o. Şi pentru aceasta a ţinut El şi pasca. Iară pasca cea iudaică era o preînchipuire a celei creştineşti. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel şi aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici însuşi Stăpânul vieţii. Acolo este umbră, aici Adevărul. Soarele mântuirii a răsărit şi umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor nu era numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal; care a pătimit pe cruce.
Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mâini, a săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a zis către ucenici: „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Şi după aceea a luat paharul, 1-a dat şi a zis: „Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu 1-ai vândut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult aşa de ruşinos 1-ai târguit cu fariseii cei necucernici!
Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa Iudei! Domnul îl hrănea şi sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru trezeci de arginţi şi Domnul îşi vărsa sângele Său; încă şi pentru vânzătorul Său 1-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Si Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.
(din “Omilii la Postul Mare”)
