Florin Mateiu – la despãrtire

*Florin Mateiu - Majadahonda, ianuarie 2008 ... privind parcã înspre zarea vesniciei, ascultând chemarea sufletelor martirilor legionari

În ultima vreme începuserãm sã ne obisnuim cu gândul cã tot mai multi din vechii luptãtori ai Legiunii trec hotarul vesniciei, dându-si întâlnire cu camarazii lor de-o viatã care s-au mutat deja la ceruri. Fiecare dupã cum i-a rânduit Dumnezeu destinul si împlinirea rostului acestei vieti pãmântesti, presãratã cu grele încercãri. Ne gândeam cã abia peste multã vreme îi vom urma si noi, regãsindu-i într-o altã lume pe cei care ne-au marcat tineretea si ne-au dat mai departe idealul generatiei lor. Pânã de curând vedeam acest moment ca pe unul foarte îndepãrtat, în speranta cã timpul va tine cu noi si cã putinul pe care l-am realizat pânã acum va avea vreme sã sporeascã.
Voia lui Dumnezeu nu poate fi pãtrunsã însã cu mintea noastrã. Iar unitãtile Lui de mãsurã sunt cu totul altele. Am înteles acest lucru abia odatã cu plecarea fulgerãtoare dintre noi a celui care a fost Florin Mateiu, la numai 43 de ani. Adicã la vârsta deplinei maturitãti creatoare. Ne-am putut da astfel seama cã vrednicia nu se mãsoarã niciodatã pe plan cantitativ. Cã nu ai nevoie de un interval de nu stiu câti ani pentru a-ti realiza o viatã împlinitã. Nici de notorietate sau “vizibilitate”. Florin nu considera cã lucrurile cu adevarat importante si reale tin de efemerul si trivialitatea unor discutii inutile, duse în spatii virtuale. Faptul cã nu s-a fãcut cunoscut de pildã prin intermediul internetului sau prin alte forme de iesire în public nu l-a facut mai putin împlinit! Cãci Adevãrul nu este aici, în realitatea noastrã virtualã, sau superficialã, schimonositã si falsã. Adevãrul este acolo unde Florin Mateiu, cu febrilitate, crea si credea, unde Florin Mateiu visa si traia. Si unde, mai ales, Florin Mateiu trãieste acum!
Rodul unei vieti se manifestã în primul rând prin ceea ce stã imprimat în sufletele celor care rãmân în urmã. Pentru multi din generatia mai tânãrã, care s-a apropiat de portile Legiunii abia la trecerea pragului dintre milenii sau dupã aceea, Florin a însemnat mai mult decât un mentor sau un frate mai mare. Istoria lui se confunda practic cu istoria Legiunii din România postdecembristã. El a fost acolo de la începuturi, în puternicul centru al Clujului, alãturi de figuri legendare din vechea generatie care astãzi sunt repere pentru noi toti: Sebastian Mocanu, Pr. Liviu Brânzas, Septimiu Râmboiu. Tineretea sa se confundã practic cu întreaga istorie zbuciumatã a primului deceniu de activitate legionarã din România eliberatã de comunism. Un deceniu plin de încercãri, cu împliniri, cu greseli, cu conflicte ireductibile, despãrtiri – într-un cuvânt: un întreg zbucium pentru a gãsi o albie de curgere fireascã.
Florin Mateiu este unul din foarte putinii care încã de atunci, de la începuturi, a rãmas pe puntea aceleiasi corãbii. O statornicie cum rar se poate vedea atunci când, uitându-te în jur, vezi atâtea exemple de abandonuri sub toate pretextele posibile: cã se merge prea încet, prea la stânga, sau prea la dreapta. Florin a stiut dintotdeauna unde îi este locul si s-a dovedit a fi un extrem de fin cunoscãtor al sufletului omenesc. De la el au rãmas foarte multe, mai ales pentru generatiile care au venit ulterior. Sunt fragmente de gânduri si de aminitiri din care într-o zi s-ar putea recompune o istorie cu adevãrat obiectivã a fenomenului legionar al ultimelor douã decenii. Au rãmas schite de portrete si de caractere, multi am aflat de la el despre o serie de personaje al cãror drum s-a intersectat cândva cu cel al Legiunii si care practic fac parte din istoria ei, atât cu cele bune, cât si cu cele mai putin bune.
Astfel ne-am putut da seama încã odatã, dacã mai era nevoie, cât de mult s-a degradat substanta moralã a neamului românesc în urma comunismului. Au fost atâtia tineri care s-au apropiat de Legiune, mai ales în primii ani, mânati de entuziasm si de bunã credintã, dar care n-au reusit s-o înteleagã cu adevãrat. Si ca atare, mai devreme sau mai târziu, drumurile s-au despãrtit.
Putini au fost cei care au rãmas pe o cãrare care de multe ori pare înfricosãtor de îngustã! El a fost unul dintre ei. Iar vocatia lui de nepretuit a fost cea a unui adevãrat cronicar al unei istorii vii la care a fost martor si fãptuitor nemijlocit. În acest moment nu stim dacã vocatia aceasta s-a materializat si în pagini scrise în mod sistematic. Stim însã cã îl preocupa arta fotografiei si cã Florin avea o arhivã extrem de bogatã în imagini pe care le-a surprins cu pasiune si cu talent. Au mai rãmas gânduri spuse prin viu grai, fragmente de scrisori. Sunt frânturi de suflet: ale lui Florin, cu marea sa sensibilitate si portrete sufletesti de o mare acuratete ale celor pe care i-a cunoscut.
Dând aceste frânturi mai departe si fiind un exemplu celor pentru care a fost ca un frate mai mare, viata lui Florin si-a aflat împlinirea. Datoritã lui ne-am putut da seama cã fibra moralã a neamului românesc nu s-a distrus încã de tot. Cã mai putem spera la aparitia altor tinere vlãstare înfrunzind verde-primãvãratic. Cu toate cã avea o vârstã a deplinelor puteri, cu toate cã mai aveam încã atâtea proiecte de viitor împreunã cu el, Dumnezeu a hotãrât sã-l cheme dintre noi. Sã ne lase pe mai departe singuri, doar cu prezenta amintirii lui în sufletele noastre.
Noi mereu te plângem, frate, iar tu dormi mereu. Dumnezeu sã-ti vegheze pasii pe cãrãrile Vesniciei!

Bogdan Munteanu si Vasile Dan Cordun