Conştiinţa istorică a unui popor, sentimentul misiunii sale în lume, aceştia sunt factorii de cari depinde mărirea sau căderea lui.
Istoria se naşte doar în spiritul acelora cari pot fi …… din miile de forme pe cari istoricii le pun la lumină, marile linii ale conştiinţei istorice.
Ele par a se naşte, solare, din însăşi confuzia începuturilor.
Conştiinţa istorică a poporului român se identifică la început cu conştiinţa thracică.
Popor de păstori aciuat în nenumărate cuiburi de munte, din Carpaţii nordici până la Pind, cunoscând acolo, în spaţiile pline de geniul munţilor, între asprimile pietrei, în bătaia marilor vânturi, viaţa ca o lupta şi ca un şir dureros de încercări, thracii şi-au făurit cel mai eroic suflet din cite a cunoscut antichitatea.
În marile evenimente ale naturii, ei au descifrat, din toţi barbarii lumii, unicitatea şi solidaritatea lumii. Prezenţa în lumea întreagă a unui singur zeu, pe care popoarele lor l-au numit cu nume diferite: Zamolxis sau Gebeleizis sau Bacchos.
Acest popor al thracilor, pe care viaţa sa pastorală de continuă rătăcire îl supunea unei osmoze continui, fireşte şi cu naţiunile de origine celtică sau illyră, în prezenţă pe vastul teritoriu pe care l-am desemnat, era împărţit însă după locul de munte, după cuibul de care depindea – în aşa-zise nenumărate popoare.
Transhumanţa lor, concepţia lor de libertate pastorală nu le permitea să fundeze un stat, o naţiune, în accepţia modernă. A fost acesta un blestem, partea de damnaţie, de pedeapsă cu care a fost încercat acest popor dăruit cu atîtea daruri. Herodot însuşi remarcase aceasta: «Dacă ar avea un singur Domn şi ar fi uniţi între dînşii, ar fi de neînvins şi, aşa cred eu, cei mai puternici dintre toate popoarele…».
Cel dintîi thrac care a exprimat şi ideea imperială şi geniul naţiunii sale a fost Alexandru Macedonul.
Oricine a trecut îngîndurat peste istoria marilor sale fapte a desluşit în acest thrac de singe, cu lustru de cultură hellenică, tot ce face complexul de mari virtuţi al sufletului thracic: spirit eroic, dreptate şi jertfă.
Istoria destinului său e aceea de a fi făurit un imperiu nu pe seama poporului său, ci pe seama naţiunii hellenice.
Spiritul de libertate al thracului,, care este un corolar al idealismului său, în virtutea căruia omul e conceput ca om-valoare, cu potenţe cari pot fi infinite, şi nu ca om-cantitate, ca un simplu element al turmei, s-a refuzat ideii monarhice pe care o întruchipa Alexandru.
Sufletul thracic e capabil de a crea un imperiu, dar e incapabil de a i se supune.
Destinul lui Alexandru evocă straniu pe acela al atîtor mari români cari au făurit un imperiu – fie el şi spiritual, căci şi acela manifestă uneori pînă la paroxism o cupido imperandi – şi cari au fost împinşi să creeze pe seama altor naţii ceea ce ar fi fost atît de prielnic naţiei lor. E destinul Corvinilor, al lui Nicolae Valahul, primatul Ungariei, al lui Petru Movilă, al lui Antioh Cantemir…
Evenimentul care imprimă thracilor spiritul de supunere, pe care ei îl vor transforma cu încetul în acela de dominaţie, a fost cucerirea romană.
Această operă, care implica şi o transformare a mentalităţii thracice, a durat trei veacuri, între întîile legiuni ale lui Mariu cari descind pe tărîmul illyric şi victoriile lui Aurelian.
Opera lui Traian nu este decît un episod al acestor mari lupte şi ea nu ar fi fost posibilă dacă osmoza thracică – prin rătăcirea continuă a păstorilor din Carpaţii dacici pînă la Marea Egee sau la Pontul supus dominaţiei romane n-ar fi continuat şi după cucerirea peninsulei.
Acela care a împlîntat puternic ideea imperială în inima Thraciei a fost Traian. Prin marea sa autoritate, prin victoriile sale fulgerătoare, prin dreptatea sa, omul acesta îşi merită pe deplin divinitatea – poate întîia divinitate pe care Thracia o acorda unui om. Mărturiile ei sunt încă vii pe întinsul românesc.
Romanitatea Thraciei prosperă însă şi prin acele infinite mulţimi – infinita copia – de coloni romani din toate părţile lumii, dar mai vîrtos din Italia (în care populaţia se rărea atît de mult încît împăraţii se văzură nevoiţi să pună stavilă acestui mare exod), şi mai ales prin secătuirea continuă a thracilor.
Una din marile drame ale acestui popor se petrece în circurile Romei – gladiatori în luptă de exterminaţie, între ei sau cu fiare sălbatice, creştini apoi, murind pentru credinţa lor, sub ochii abjecţi ai plebei romane – ei mărturiseau şi aici ceea ce am definit ca geniu al acestui popor.
Actul de naştere al poporului român nu este aşadar numai cel săpat pe Columna Traiană, ci el se poate desluşi oriunde în cursul acestor veacuri se întîmplă conflictul necesar dintre setea cu totul practică de imperiu a romanilor şi simţul lor infailibil al realităţii, cu acest popor de vizionari, de eroi si poeţi care a fost poporul thracic.
Romanitatea thracică se întindea acum de la Carpaţii nordici pînă la Marea Egeică. În pofida numelor pe cari le poartă şi cari sună atît de thracic, pe inscripţii datînd din veacul al şaselea chiar, thracii aceştia au pierdut orice conştiinţă etnică.
Ei îşi spun romani, ceea ce, prononţat de ei, cu o particularitate specifică graiului lor primitiv, suna români.
Părăsirea Daciei de către Imperiu, sub presiunea invaziei goţilor, a avut drept urmare confirmarea romanităţii, la dreapta Dunării, Ea implică în acelaşi timp redarea caracterul anarhic, de cuib de munte, vieţii pastorale din Dacia Traiană.
Păstorii aceia înşişi, cari n-au putut pleca cu multa lume romană la miazăzi, s-au retras probabil in depresiunile cele mai adăpostite ale Carpaţilor, în aşa-numitele «ţări», departe de pasul de munte pe unde trecea gotul – în Cîmpulung, în Vrancea, în Ţara Oltului, în Maramureş…
În forme de viaţă specific thracice, ei se manifestă totuşi ca romani.
Cînd dominaţia barbarului capată stabilitate, cum se întîmplă decenii şi decenii în şir, ei îşi duc turmele la iernatic pe malul Pontului sau Egeei romane. Osmoza, pe care o putem numi românească, continuă…
Împăraţii romani de origine thracică îşi simt fără preget îndemnul de a cuprinde
Să nu pierdem din vedere, însă: marea viaţă istorică a românilor e la miazăzi. Întreaga romanitate thracică sunt ei înşişi. Un şir incomparabil de generali ai Imperiului vor ieşi din Thracia fecundă în eroi: Aetius, învingătorul hunilor, Belizarius însuşi, care poartă încă un nume thracic, împăraţi ca Diocleţian, Constanţiu-Chlorul, Constantin cel Mare, Leo I, Anastasiu şi Justinian – spre a numi doar pe cei mari… Ideea thracică se confundă cu ideea romană. Thracii sunt, în Imperiu, promotorii geniului creştin.
Se poate spune într-adevăr că triumful creştinismului în lume a fost asigurat de thraci – credincioşii străvechi ai Dumnezeului unic. Şi noua religie a fost mărturisită, cu o învierşunare fără seamăn, de marele număr de sfinţi şi martiri, originari din Thracia.
Se poate crede că împăratul Constantin, mutînd fasciile romane, senatul şi însemnele legiunilor în Noua Romă, a ţinut nu numai să întărească situaţia strategică a Imperiului anarhizat de barbari, ci să le împlînte în inima patriei sale, esenţe creştine.
Prin actul lui Constantin, Roma veche era abolită, Italia devenea o provincie periferică a lumii romane, şi misiunea romană revenea întreagă romanităţii orientale.
Istoria medievală a românilor, cei o mie de ani de romanitate, căutată cu ardoare la stînga Dunării, sunt aici. Nici o enigmă, nici un miracol, ci o desfăşurare normală a unui mare destin.
Românii, afirm, sunt singurii moştenitori ai ideii romane, cum tot ei au fost, în cursul Evului Mediu, deţinătorii ei.
Romanitatea occidentală n-a cunoscut, în formele ei de stat, decît feudalitatea de natură barbara antiromană. Regalităţile occidentale sunt, fără excepţie, creaţiuni papale. Ele n-au realitatea mistică a ideii romane: transmisiunea imperiului. Imperiul Roman de Apus nu poate fi considerat, în lumina tradiţiei, decît ca o grosolană uzurpare, o copie executată de un barbar frînc, a marei creaţiuni romane.
Întreaga autoritate imperială, prestigiul august al Romei, s-a transmis fără întrerupere împăraţilor de la răsărit. Chiar cînd acest imperiu a învestmîntat prestigioase forme de cultură hellenică, împăratul lui nu s-a considerat altceva decît un soldat al misiunii romane, un basileuVromaiwn, un împărat al romanilor. Ideea imperială e relativă la români.
Ei continuă a da Imperiului soldaţi şi împăraţi. Phocas e originar din Thracia. Cantacuzinii sunt thraci, împăraţii macedoneni sunt thraci. Profesorul Murnu a demonstrat de curînd originea românească e celor trei împăraţi cavaleri cari au fost Comnenii…
Întinderea romanităţii orientale, redusă parţial de cuceririle greceşti – fireşte, nu la sate – a suferit în acest răstimp o puternică presiune barbară. Slavii şi mai ales bulgarii, constituiţi într-un imperiu de model roman, au determinat, în secolul al VIII-lea, două exoduri ale romanităţii – una peste Dunăre, în Dacia Traiană, şi cealaltă în Thessalia.
Atunci se constituie, în regiuni familiare acestei naţiuni de păstori, diversele Vlahii, între cari cea din Thessalia, Vlahia Mare, a cunoscut sub ducii ei o puternică viaţă autonomă…
Cînd însă, după distrugerea Bulgariei, Imperiul pare a nu mai servi ideea romană, cînd, în numele ei, romanitatea se simte oprimată, iată că se ridică, viforos, braţul Asanizilor.
Românii din Hem îşi iau asupră-le ideea imperială. În patetica lor indignare, în actele lor în care străbate viziunea, ca şi simţul imperial, e ceva care evocă direct acţiunea lui Horia. Horia e prefigurat aci, în aceşti români cari ştiu să-şi cucerească dreptatea pe care n-au aflat-o la Împăratul.
Coroana de aur a Imperiului, pe care Petru şi-o aşează pe frunte, aruncă nu ştiu ce nimb de victorie pe figura aceluia pe care poporul lui l-a recunoscut în versul :
« Pîn’ a fost Horia-mpărat! » *
Pe urmele paşilor noştri s-a dezvoltat chiar o stranie floră. Tot aşa cum – sunt puţini ani de-atunci – viziunea mistică a frumuseţii româneşti, dezlegată de noi din apele materne ale Thraciei, a cunoscut pe lîngă marele public, sub numele bizar de teoria mioritică (de la frumosul cuvînt românesc mioriţă, mioară), o favoare excepţională.
Istoricii literari vor avea să dezbată fenomenul acestei teorii înfăţişate lumii sub forma unor opuri de dificilă doxă germanică şi pe care literatorii, cari i-au făcut faima, au impus-o cu argumente extrase tot din modestele noastre lucrări.
Pe timpul cînd cuvintele acestea s-au rostit, românii treceau printr-o epocă de mari melancolii. Încheiam în acest timp, cu o lună mai tîrziu, un alt cuvînt rostit la radio asupra aceleiaşi teme:
De atunci, peste poporul nostru s-a abătut braţul Necesităţii. Lipsa unor mari idealuri ne-a pierdut. Cînd prin jertfele pe cari le vom face, poporul românesc din Dacia Traiană se va uni iarăşi sub un acelaşi sceptru, în zarea patriei noastre va scînteia – să credem – cu o mie de cupole de aur Roma lui Constantin cel Mare.
( “
* Aceste cuvinte au fost rostite la radio, în decembrie 1937. Ceea ce ele făureau – o nouă viziune a istoriei românilor – a început să prindă consistenţă prin reviste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu