Romani despre istro-romani

Prof. Richard Sarbu, Universitatea din Timisoara

"Un miracol si o speranta"

In cei 50 de ani de comunism, singurii care puteau pomeni despre romanii de dincolo de granita erau cercetatorii, dar si aceia cu inima stransa, caci subiectul putea fi catalogat drept "amestec in treburile interne ale altor state", iar deplasarile pe teren se obtineau cu foarte mare dificultate. S-au ocupat cu dragoste de istro-romani unii cercetatori croati, mari prieteni ai Romaniei, ca August Kovacec de la Zagreb si Goran Filipi de la Pola. S-au ocupat si lingvistii de la noi din tara, chiar daca nu puteau ajunge in satele din Iugoslavia de atunci. Dar au fost si unii cercetatori romani care au ajuns acolo. Unul dintre acestia a fost profesorul Radu Flora, roman din Banatul sarbesc, care a trait in Iugoslavia, la Novi Sad. Cel de-al doilea este profesorul Richard Sarbu, de la Universitatea din Timisoara, care a fost lector de limba romana la universitatea din Liubliana, Slovenia, si in felul acesta, fiind aproape de satele de istro-romani din Croatia, s-a putut ocupa de limba lor. L-am cunoscut la Trieste, unde venise la o expozitie dedicata istro-romanilor de catre Asociatia de prietenie romano-italiana "Decebal", patronata de Ervino Curtis.

- Domnule profesor, ati fost martorul disparitiei istro-romanilor in ultimii treizeci de ani. Cum si de ce s-a intamplat acest lucru?

Am venit la Liubliana in 1978, iar dupa primul an de lectorat, dupa datele lui Radu Flora, numai in satul Jeiani erau cca 500 de vorbitori. In 1986, in acelasi sat mai erau cam 350, iar in anul 2000, dupa datele profesorului Goran Filipi, nu mai existau decat vreo 300 in toate satele, atat la nord, cat si la sud de munte. Iar in cei sapte ani cati au trecut de atunci, in mod sigur numarul lor a scazut si mai mult. Satele istro-romanilor se afla intr-o zona foarte saraca din punct de vedere economic.Cei mai multi au plecat de saracie, la orase, in alte tari. Au loc si casatorii mixte, dar daca s-ar investi economic in zona, populatia s-ar stabiliza. Ce bine a facut guvernul roman in perioada interbelica! Nu a venit cu ajutoare de ochii lumii, cu carti sau altele de felul acesta, ci a facut ceva mult mai util: a construit o fabrica de postav si a dat de lucru istro-romanior, ca sa nu plece, sa ramana in satele lor. Asta ar trebui facut si acum, ca sa nu dispara comunitatea istro-romanilor. Altfel, toti tinerii pleaca la oras, in Croatia, Slovenia sau in Italia. In acelasi timp, ar trebui sa se actioneze pe linie culturala.

- Deci mai sunt sperante?

- Da, sunt. Mai ales ca in ultima vreme se promoveaza in Europa o noua politica de protectie a minoritatilor etno-lingvistice. Istro-romanii se considera croati din punct de vedere etnic si catolici din punct de vedere religios. Ei si-au pierdut constiinta de neam si cea religioasa, dar o mai au pe cea lingvistica, ultima care piere. Ei stiu ca au o limba a lor, ca sunt diferiti de ceilalti prin aceasta si trebuie ajutati sa-si recunoasca radacinile, sa constientizeze ca se trag din romanii stravechi. Ar trebui ca parintii sa-si incurajeze copiii sa vina sa studieze in Romania, in diverse domenii. Acum, o diploma de la o universitate romaneasca este recunoscuta in Europa.

- Cum va explicati ca, totusi, istro-romana a putut supravietui atatea sute de ani, desi nu au existat scoli, preoti, literatura, iar limbile majoritare au concurat-o permanent?

- Pentru mine istro-romana este un miracol. E de neinteles cum a putut supravietui sub presiunea atat de puternica a celorlalte limbi din jurul sau. Nu am nici o explicatie. Istro-romanii si-au pierdut religia, traditiile, costumele populare, constiinta etnica, dar prin asta nu au incetat sa ramana istro-romani, caci singurul lucru care le da lor cu adevarat o identitate este limba, iar limba si-au pastrat-o cu mare tenacitate timp de secole. In momentul in care limba lor nu va mai exista, nu vor mai exista nici istro-romani. Vor fi croati si atat. Limba aceasta este dovada vie a unui miracol, a felului prin care un neam se pastreaza prin destinul unui cuvant, prin destinul unei limbi.

Acad. Matilda Caragiu-Marioteanu

"E foarte tarziu, dar nu prea tarziu"

Cea mai mare specialista in dialectele romanesti sud-dunarene, doamna academician Matilda Caragiu-MarioTeanu, ea insasi aromanca, ne-a oferit motive de speranta si optimism.

- Doamna academician, ce este istro-romana? Limba sau dialect?

- Istro-romana este un dialect. Dar nu un dialect al limbii romane pe care o vorbim noi astazi, ci un dialect al straromanei, al acelei straromane mari din trecut, din care s-au desprins si aromana si megleno-romana. Este limba romana veche. E drept, au fost unii lingvisti care au sustinut ca istro-romana este o limba independenta, dar au existat ratiuni politice. Era in vremea cand se incerca sa se atribuie statutul de limba independenta si graiului nostru moldovenesc din Basarabia. Dar marii lingvisti, inclusiv cei straini, de la cei dintai care au studiat-o si pana astazi, toti au considerat ca istro-romana este limba romana.

- Ce se poate face pentru a se pune capat declinului acestei limbi?

- Este deja foarte tarziu. Trebuie sa se faca ceva in primul rand pentru vorbitori. Pentru limba istro-romana s-au facut multe, in plan stiintific. Dar pentru istro-romani nu s-a putut face mai nimic pana in 1989. Avem culegeri de texte, atlase, dictionare, monografii, am avut si avem multi lingvisti care s-au ocupat de istro-romana, de la Ion Maiorescu la Iosif Popovici si Sextil Puscariu, pana la specialistii de astazi, dar activitatea lor nu a dus la salvarea limbii, ci doar la consemnarea ei. Pentru a salva istro-romana trebuie sa se faca ceva pentru oamenii care o vorbesc, iar asta a fost imposibil pana de curand, din motive politice. Vorbitorii sunt cei care decid soarta idiomului. Ei sunt cei care incep sa vorbeasca limbi literare, merg la scoala, la facultate, citesc, asculta radio, se uita la televizor, deci folosesc limbile majoritare, croata si italiana, si inceteaza sa mai foloseasca istro-romana, limba din familie. La fel se intampla si cu aromanii, tineretul nu prea mai vorbeste limba parintilor.

- Toti istro-romanii cu care am vorbit in Istria, fara nici o exceptie, sunt constienti ca sunt ultimii vorbitori. Iar multi dintre ei doresc sa se faca ceva pentru salvarea limbii lor.

- Acum exista, intr-adevar, un curent nou, parca ar fi o reactie la globalizare. Si cu aromanii se intampla la fel. Ar trebui sa facem manuale pentru istro-romani. Eu am facut un manual pentru aromani, impreuna cu colegul meu Nicolae Saramandu, si urmeaza sa-l trimitem gratuit in locurile unde traiesc aromani. Si pentru istro-romani se poate face ceva asemanator. Sau, mai bine, abecedare pentru cei mici. Daca ei nu au acolo oameni pregatiti, pot sa se ocupe de la noi niste oameni tineri, care sa stea cateva luni in satele de istro-romani si apoi sa redacteze un manual. Nu e greu. Metode exista, trebuie doar sa vrem.

- Academia Romana nu are nici un proiect legat de istro-romani?

- Nu are si nici nu stiu sa fi avut. Academia Romana are institute de lingvistica prin care ar putea face ceva. Acum se lucreaza de pilda la un atlas lingvistic aroman, dar este o lucrare pe termen lung, pe multi ani, iar pentru istro-romani e nevoie de un proiect care sa aiba un ritm corespunzator cu ceea ce este necesar. Cel mai bine ar fi daca s-ar gasi intre istro-romani niste copii dotati care sa vina sa studieze in Romania, sa le oferim noi burse, ori niste tineri care sa studieze filologia la Zagreb sau la Trieste, sau, cel mai bine, la Padova, unde se face foarte serios limba romana. Cu pregatirea de filologi vor putea sa elaboreze manuale sau abecedare de istro-romana, sa deschida o scoala. Fara pregatire nu se poate.

- Multi dintre istro-romanii cu care am stat de vorba si-ar fi dorit sa ajunga in Romania. Pentru ei tara noastra este ca o a doua patrie, au o nostalgie a acestei tari, unde nu au ajuns niciodata.

- Ei sunt, saracii, atat de izolati, atat de uitati acolo in satele lor! Un lucru foarte important pe care l-ati putea face este urmatorul: sa strangeti un grup de istro-romani, din fiecare sat cate unul, de toate varstele, pe care sa-i aduceti in Romania. O sa vedeti ca vor fi stupefiati cand o sa auda ca ei vorbesc de fapt aceeasi limba si ca ceea ce stiu ei de acasa, din colibioarele lor, din satele lor uitate, aud si aici, aceleasi cuvinte, aceiasi oameni. Si sa vedeti cum dragostea de a invata si reinvata limba lor, si de a nu o pierde, va fi foarte mare. Eu cred ca o astfel de actiune ar fi cel putin egala ca importanta si efect cu aceea de a infiinta o scoala.

"Muri-voi za ceasta limba"

Nu poate fi descrisa in cuvinte emotia pe care o ai atunci cand tu, un roman din Romania, auzi vorbindu-se, intr-un sat sarman si pierdut din Croatia, o limba romana veche-veche, cu parfum si melodie de Ev Mediu. E ca si cum te-ai intoarce in vremea lui Mircea cel Batran. Sau chiar mai in urma. E drept, multe cuvinte croate, nemtesti si italienesti s-au furisat in vorbirea istro-romanilor. Dar esenta romaneasca a ramas neatinsa. La nord de munte, in Jeiani, limba s-a pastrat mai bine, in vreme ce la sud, influentele straine au fost mai puternice. Dar este aceeasi limba romana si tresari la fiecare vorba a lor, nevenindu-ti a crede ca intelegi atat de mult din ce spun ei. Aceeasi emotie a incercat-o si regina Carmen Sylva cand, din intamplare, a intalnit la Abbazia, pe tarmul adriatic al Istriei, cativa tarani istro-romani.

Satul Bardo. Pe un varf de deal, cateva case grupate in jurul unei biserici, iar alaturi cimitirul. Casele au fost parasite demult, cu exceptia uneia, in care mai traieste o batrana. Doar ea, cu duhurile caselor si ale celor morti, pazind cimitirul si tufele de otetari dintre zidurile ruinate. Ultimul locuitor. Au plecat cu totii: unii in America, altii la cele vesnice. In perioada interbelica satul avea 800 de locuitori. Era plin de viata si de vise. Acum, mai e doar batrana Iolanda. Cand va pleca si ea, va lua cu sine ultimele amintiri ale acelui loc in care, candva, se vorbea si se visa romaneste.

Satul Sucodru. Cristina Carlovici are 17 ani si este cea mai tanara vorbitoare de istro-romana. Ultima. Nu mai exista nimeni de varsta ei in satele din jur cu care sa schimbe doua vorbe in limba stramoseasca. Va termina liceul si va pleca din acel colt de lume, risipind ultimele sperante. Copiii vlahilor nu mai vorbesc vlaski si nu mai sunt vlahi. Ei se considera croati si vorbesc doar croata.

Satul Jeiane. Cativa dintre membrii singurei trupe folclorice de istro-romani ne asteapta la caminul cultural din marginea satului si ne intampina cu salutul "bura zi". Noi suntem trei, ei sunt cinci si vorbim deodata, grabiti, fiecare cu altcineva, incrucisat, incercand sa auzim si sa intelegem tot, sa aflam cat mai mult. Gazdele sunt foarte dornice sa ne impartaseaca tot ce stiu despre traditiile din sat, despre istoria lor, despre limba lor. Dar dincolo de cuvinte, durerea e mare, greu de suportat: cu totii stiu ca sunt ultimii, caci copiii lor nu vor sa mai vorbeasca istro-romana. Mai sunt in sat feciori de insurat, dar daca copiii lor nu vor invata limba parintilor, totul se va termina. Pentru acei copii trebuie facut ceva, altfel dupa ei va ramane doar pustiul. In larma discutiilor intretaiate se aude glasul lui Mauro Doricici, care ne intreaba, firesc, ce putem face pentru ei. Se asterne o liniste de moarte, o liniste de cimitir si case pustiite, o clipa lunga cat mileniul lor de singuratate. Nu stim ce putem face pentru ei. Dar vom face ceva, cu siguranta. Cel putin vom scrie despre ei. Il intreb ce inseamna pentru el Romania. Imi raspunde ca Romania este a doua iubire. Ne despartim cu emotie, cu bucurie, dar si cu inima stransa. Ii salutam cu vorbele lor: "Domnu cu voi". Si ei ne raspund, firesc si simplu, in limba noastra comuna: "Si cu voi".

Satul Susnievita. Pepo Glavina ne primeste cu bratele deschise. Ne imbratiseaza. Ne spune cateva vorbe in istro-romana, apoi ne imbratiseaza iar. "Dragu mi-e c-ati verit la mire!" Sta in fata noastra ca in fata unei minuni. Ochii ii rad si ii plang in acelasi timp, inundati de bucurie. In casa lui saracacioasa, pe perete, un afis ii anunta pe vorbitorii de croata: "Hvala ca govorite vlaski!". "Va multumim ca vorbiti romaneste!". La el in casa se vorbeste numai romaneste. Nu a fost niciodata in Romania, dar viseaza sa ajunga intr-o zi sa vada tara-mama, sa-si gaseasca o romanca "musata" si sa o duca la el in sat, caci la ei nu mai sunt fete, feciorii se insoara numai cu fete croate. Iar el, mai bine nu se insoara niciodata, decat sa-si ia o croata. S-a luptat pentru limba lui materna atat cat a putut. A atras chiar si atentia politiei intr-o vreme, cu entuziasmul lui. Ne arata taieturi din ziare despre ei, istro-romanii, carti de vizita primite de la romanii care au trecut pe la ei, fotografii. Ne spune cu o seriozitate cutremuratoare ca limba lui este si va fi limba romana, si ca pentru asta el isi va da si viata.
Stam de vorba aproape doua ore, fiecare in graiul lui, dar cu aceeasi "irima" romaneasca, de parca am fi comunicat peste veacuri cu un stramos indepartat al nostru. O intoarcere miraculoasa in timp. Ne fotografiem, promitem sa revenim la toamna, ne despartim, iar in urma noastra il mai aud repetand in intuneric, ca pentru sine: "muri-voi za ceasta limba".

sursa Formula As