The Agony of the Church
Turnbull & Spears, Edinburgh, 1917
Prolog
Singurul merit al Bisericilor oficiale este acela de a-L fi păstrat pe Hristos drept comoară a lumii, faptuire prin care acestea îşi justifică existenţa. Până şi numai repetarea de-a lungul secolelor a chemării "Doamne! Doamne!", le face să se afle deasupra lumii seculare. Ele cunosc măcar cine este Domnul, pe când lumea nu ştie.
Bisericile pot dispărea, dar Biserica niciodată. Nu ele sunt lucrarea lui Hristos, ci Biserica. Şi chiar dacă Biserica, ca instituţie, dispare, esenţa Bisericii nu poate dispărea. Este aidoma râurilor, a mării şi a apei: când râurile se fac nevăzute în mare, marea rămâne, iar când aceasta se evaporă, în chipul aburilor, apa dăinuieşte.
Când Hristos a zidit Biserica – instituţie – nu Şi-a propus Să facă din aceasta un scop, ci un mijloc, asemenea unei corăbii care să-şi ducă în siguranţă bătrâneii, prin furtunosul ocean al vieţii, în liniştitul port al Împărăţiei Sale.
Aşa cum trupul se curăţă printr-o baie, aşa şi sufletul se dezveleşte în Biserică pentru spălare. Dar imediat ce ieşim, ne învelim sufletul spre a-l ascunde de ochii curioşi. Şi nu este oare de neînţeles faptul că noi îndrăznim să ne arătăm imperfecţiunile în faţa Înaltei Perfecţiuni, de vreme ce ne jenăm să facem aceasta faţă de cei imperfecţi, urâţi şi murdari ca noi înşine? Biserica, asemeni unei săli de baie, ne vădeşte cel mai mult murdăria.
Ideea iniţială şi cea mai evidentă a Bisericii este aceea de comuniune între păcat şi mântuire. A te ruga de unul singur, doar pentru tine, este ca atunci când mănânci numai tu fără să te mai gândeşti şi la foamea celorlalţi. Când soarele vede un om de ştiinţă, un înstărit ori un politician, îngenunchiind la rugăciune alături de cel sărac şi umil, le zâmbeşte tuturor. Bisericile creştine sunt pline de frumuseţi şi minuni, dar nu pentru pretinsa lor desăvârşire. Ele sunt frumoase şi minunate din pricina Lui, a cărui umbră sunt.
Tu eşti un creştin? Atunci nu te teme să intri în orice Biserică creştină[1] cu evlavie sinceră. Toate bisericile au jurat supunere Aceluiaşi Stăpân. Cum poţi respecta o căsuţă în care a locuit cândva Maiestatea Sa Regele Alfred, ori Charles, dacă nu ai putea intra într-o clădire dedicată Maiestăţii Sale Împăratul Împăraţilor cel Nevăzut?
Adevărata valoare a oricărei comunităţi creştine nu se întemeiază pe propria-i îmbelşugare, ci pe grija acesteia pentru prosperitatea celorlalte comunităţi creştine. Astfel, spre exemplu, valoarea Protestanţilor ar trebui să survină din grija lor iubitoare pentru Romano-Catolici şi viceversa. Pornind discuţia de la standardul cel mai de sus, descoperim că toate comunităţile creştine sunt aproape sărace în duh, adică sunt lipsite de rara grijă iubitoare. Valoarea lor actuală este mai mult materială decât duhovnicească, vădind faptul că se îngrijesc numai de ele însele. Excepţiile sunt atât de răcoritoare precum o oază în deşert.
Biserica şi Statul sunt precum apa cu focul. Cum să le pui la un loc? Dacă s-ar întâmpla aceasta, focul s-ar stinge mereu datorită apei. În istoria Bisericii există trei epoci: epoca de Aur, când Biserica s-a opus guvernărilor politice, epoca de Fier, când a condus din punct de vedere politic regatele europene, şi epoca de Piatră, când a fost făcută servitoarea activităţilor politice. Ce umilinţă pentru generaţia de astăzi să trăiască în epoca de Piatră a creştinătăţii!
Încercând să unim Biserica cu Statul, ne sforţăm să punem la un loc ceea ce Dumnezeu a separat încă de la începutul erei noastre. A separa Biserica de Stat nu înseamnă, precum cred mulţi, a despărţi sufletul de trup. Înseamnă doar a separa două spirite aproape opuse, neînrudite şi ostile unul celuilalt, precum Crucea şi Capitoliul.
Viermele confortului şi inerţia omenească au împăcat creştinătatea cu guvernele păgâne, seculare, şi au paralizat astfel cea mai dumnezeiască mişcare din istoria omenirii. Mergeţi direct la rădăcina acelor avocaţi ai unităţii Bisericii cu Statul şi veţi întâlni, drept primul lor mobil, viermele confortului şi inerţia omenească. Toate bisericile şi toate instituţiile creştine, oricât de minunate ar părea, nu sunt decât o obscură proorocire a slăvirii creştineşti în Duh şi în Adevăr. Privim prin ele spre viitor ca printr-o oglindă.
Creştinătatea nu este nici monarhistă, nici republicană. Nu se preocupă de instituţii, ci de duhul ce se găseşte în ele. Cea mai bună instituţie esta aceea care este cea mai plină de duhul creştin. Din acest punct de vedere, o autocraţie[2] poate fi mai bună decât o republică şi viceversa.
Adevărata creştinătate ne-a fost ascunsă, precum fierul şi cărbunele au fost ascunşi omului din Epoca de Piatră. Acesta păşea peste fier şi peste cărbune, dar folosea numai piatra şi lemnul. Aşijderea şi noi, păşim peste şi împrejurul lui Hristos, dar preamărim în viaţa noastră cotidiană zeii păgâni din vechime. Dacă va fi să fie o nouă epocă geologică, cu un nou tip de om, aceea va fi epoca creştină. Toate tipurile existente au fost făcute prin revoluţii şi prin influenţele pâmântului şi ale apei, sau ale aerului şi ale focului. Acum, doar revoluţia creştină - vorbesc literal, şi nu alegoric - poate produce un tip mai avansat al animalului uman.
Prietenii mei, sunteţi nemulţumiţi de bisericile existente şi sunteţi nerăbdători să plămădiţi o nouă biserică, ori o sectă, ori un anumit tip de organizaţie religioasă?! Ce copilărie din partea voastră! Bisericile existente sunt cele mai splendide vase - unele de aur, altele de argint sau de lut - făcute de sute de ani şi de generaţii. Ştiu că nemulţumirea voastră nu vine din faptul că acestea sunt nearătoase, ci din acela că sunt goale. Ei bine, puneţi vinul dumnezeiesc[3] în ele şi acestea vă vor încânta precum vasele din Cana Galileii i-au încântat pe cei însetaţi ce se aflau la acea masă. Însă pentru a turna vin în vasele existente, cu adevărat este nevoie de un miracol, dragii mei cârcotaşi!
Oamenii zic: "Citeşte Sfânta Scriptură!". Aproape că îmi vine să strig: "Nu o atingeţi vreme de vreo cinci ani! Citiţi altă literatură în această perioadă, şi apoi luaţi Sfânta Scriptură din nou şi îi veţi descoperi adevărata ei măreţie, putere şi gingăşie". Rănile lui Hristos au adus în lume mai multe binecuvântări decât toţi cezarii romani.
Euharistia nu semnifică un fapt al memoriei, ci o proorocire; anume proorocirea conform căreia întreg pământul va deveni trupul lui Hristos, carnea şi sângele Său, în aşa fel încât orice am mânca şi orice am bea, să îl mâncăm şi să îl bem pe El. Nădăjduim ca El să devină hrana noastră cea de toate zilele. Toată această hrană a noastră de la Hristos nu pare să fie o rugăciune către natură, ci mai degrabă sacrificiul acesteia pentru noi, aducându-ne aminte de jertfa lui Iisus şi, prin aceasta, de chemarea fiecăruia către jertfire.
Trebuie să ne decidem între a fi mândri sau nevoiaşi duhovniceşte. Prima alegere constă într-o pierzanie zgomotoasă (noisy destruction), a doua într-o zidire tăcută (a quiet construction). Nu există în toată lumea ceva sublim ori dezgustător a cărui reprezentare să nu o pot găsi în mine însumi, ci într-o stare cu totul străină mie.
Frumuseţea, gloria şi măreţia unui câmp de grâu constau în împreună-aflarea a multora dintre aceste fire, fiecare cu frumuseţea, gloria şi măreţia lor nesemnificativă. Dacă aţi remarcat aceasta, atunci să nu îmi amintiţi vechea poveste a frumuseţii, gloriei şi măreţiei firului uman numit Pitagora, Cezar sau Napoleon. Poporul cel mai puternic şi mai bogat, pe care avem obişnuinţa de a-l admira şi lăuda, era cel mai compătimit de Hristos.
Astăzi, ca şi întotdeauna, cea mai dificilă misiune creştină are loc printre cei bogaţi. Nu ne vom arăta niciodată adevărata noastră valoare prin folosirea drepturilor noastre, ci prin capacitatea noastră de a sluji şi de a ne jertfi. Căci e mult mai uşor pentru om să îşi obţină propriile sale drepturi decât să renunţe la mândria sa. Jertfirea fără comentarii în surdină transformă agitata noastră viaţă într-o zi binecuvântată. Ne umplem zilele vieţii cu discuţii despre oameni prea slabi pentru a se jertfi ori despre alţii în stare să o facă. De la răsărit până la apus ne cufundăm sufletele în două ape care sunt dezgustul şi admiraţia.
Dar nimic nu îl dezgustă mai mult pe om decât atunci când aude despre un altul că "este neputincios de a se jertfi". Iar atunci când aceste cuvinte ne sunt adresate, ne simţim de parcă am pierdut războiul vieţii noastre.
Valoarea sistemelor metafizice contează mai mult pentru progresul ştiinţific al omenirii decât pentru cel moral. Dinspre Hegel, putem construi o ştiinţă nouă, dar dinspre Sfântul Pavel putem doar concepe o nouă viaţă socială şi o nouă viziune politică mondială. V-aţi gândit vreodată că Sfântul Pavel este cel mai mare profet al unui nou şi de dorit om de stat? Toate imperiile ridicate pe drepturi au pierit ori vor piere. Viitorul aparţine Imperiului Sfântul Pavel, un imperiu întemeiat pe dragostea slujitoare (loving service).
E cu mult mai bine să aparţii - în chip umil - celei mare rele dintre biserici, decât să te rupi - cu mare pompă - de cea mai bună dintre ele. Originea aristocratică este la fel de greu de pătruns precum întunericul nopţii ce s-a scurs. Un mare aristocrat din zilele noastre poate fi stângaci în chestiunile sufleteşti (soul-stuff), în vreme ce un cerşător poate fi îmbunătăţit duhovniceşte. Să îi preţuim însă pe amândoi în mod egal, fiindu-ne cunoscut faptul că ambii au origine împărătească. Prea Înaltul îi numeşte laolaltă copii Săi. Din aceeaşi pricină să-i respectăm pe cei nepricepuţi, să preţuim şi oiţa şi copacii şi pietrele.
Adevăraţii răstignitori de astăzi ai lui Hristos sunt cei care gândesc că Evanghelia Mântuitorului nu poate fi luată drept temelie a vieţii politice în lume. Dar oare cele din urmă cuvintele ale Sale nu au fost: "Mergeţi în toată lumea"[4]? Cea din urmă şi cea mai înaltă expresie a creştinătăţii se va adeveri în relaţiile dintre naţiuni, aşa cum cel dintâi aspect a constat în relaţiile dintre persoane. Interpersonalitatea[5] a fost şcoala primară a creştinătăţii. Inter-naţionalismul se cuvine să fie universitatea acesteia.
Etica creştină, adică slujirea dumnezeiască şi jertfa, reprezintă cea mai bună consecinţă a adevăratei credinţe în Dumnezeu. Niciodată nu a fost cu putinţă o legătură mai scurtă între planeta noastră şi centrul universului, ca legătura oferită de Hristos. Este calea cea mai scurtă, aidoma liniei drepte dintre două puncte geometrice.
Sclavia înseamnă muncă obligatorie; libertatea se cuvine să o înţelegem precum o slujire de bunăvoie (willing service). Doar o persoană sau o naţiune educate în acest din urmă spirit faţă de vecinii lor sunt cu adevărat libere. Toate teoriile despre libertate sunt iluzii. Libertatea de a solicita drepturi, şi nu cea de a sluji de bunăvoie, reprezintă o ceartă fără de sfârşit care îşi premiază campionii cu nefericire. Nici republica lui Pericle, şi nici monarhia lui Octavian nu au fost state ale fericirii, ci doar statul pan-uman al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Carta a slujirii necondiţionate, va fi ţara Fericirii Universale.
Viaţa fiecărui om reprezintă o arenă a multor duhuri necurate, unde lupta fără ajutorul lui Hristos este înfricoşătoare, iar cea cu El alăturea triumfătoare. O, câte dintre aceste duhuri, ce găsesc condiţii propice de locuire în noi, nu i-ar face pe porci să se tulbure şi să se arunce de pe stâncă în mare!
Concepţia conform căreia modurile de a gândi ale lui Machiavelli[6] şi Metternich[7], Bismarck[8] şi Beaconsfield[9], ar putea fi luate ca temelie a vieţii politice, pe când modul creştin nu, este până şi viziunea a unor teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acestor politicieni, ca o putere veşnică, tocmai pentru că El este îndelung răbdătorul lor (the fittest of all of them).
Ce filosofie obscură este aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au de-a face cu viaţa politică, iar Hristos nu! Carlyle[10] şi Emerson[11] au fost mai-mult-decât-nerăbdători (over-anxious) în a recomanda ca îndrumători ai omenirii pe oricine altcineva decât pe Hristos. E aceeaşi cu a spune: "Omule, ia-ţi lumânări şi lămpi spre a-ţi lumina drumul prin întuneric, dar ai grijă la soare!" Cât de diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!
Am privit omul în rugăciune şi am gândit: "Iată îngerii căzuţi!" L-am privit iarăşi în certurile lui mânioase şi am gândit: "Iată demonii stârniţi!" Animalele sunt crude, dar nu şi vulgare. Omul, dimpotrivă ! Şi în cruzime, şi în vulgaritate este în frunte. Dacă am fi obligaţi să alegem unul dintre aceste două rele, i-am prefera vulgarităţii, cruzimea. Toate clipele pe care le numim astăzi sunt tâlhărite de amintirile despre ieri şi de grijile pentru mâine.
Lucrul cel mai măreţ din viaţa omului, din punctul trupesc de vedere, este chiar acest mister al trupului. Din punctul de vedere duhovnicesc, lucrul cel mai măreţ constă în interpretarea optimistă a acestui mister. Dar în afara creştinismului nu există un optimism îndreptăţit (reasonable optimism) Omul poate fi uşor un tiran, cu o condiţie: să fie sclavul anumitor păcate.
Nicio naţiune nu ar putea tiraniza o alta decât dacă ea însăşi e tiranizată de anumite iluzii. Nimeni din lume, afară de cel ce se simte "robul lui Hristos", nu este liber. Cel mai vestit campion al libertăţii din istoria omenirii s-a numit pe sine: "Pavel, robul lui Iisus Hristos"[12].
Traducere şi note de Daniel Mazilu şi Ana Damaschin
[1] Acest îndemn al Sfântului Nicolae nu trebuie receptat precum o convigere personală conform căreia mântuirea se poate dobândi în orice Biserică creştină. La data scrierii acestor rânduri (1917), Sfântul Nicolae se găsea deja de doi ani în Anglia pentru a căuta sprijin britanic poporului său, ce se afla în război cu Imperiul Austro-Ungar. Pe 28 iunie 1916, Arhiepiscopul de Canterbury trimite o scrisoare către toate bisericile sale, cu rugămintea ca acea zi să fie declarată "Ziua Serbiei". În urma acestei solicitări, Sfântul Nicolae devine primul preot neanglican care predică în Catedrala Sfântul Pavel din Londra. În acest context trebuie citite vorbele sale: "nu te teme să intri în orice Biserică creştină ", adică "pentru a ne ajuta poporul din care facem parte, să nu ne temem de nimic. Însuşi Dumnezeu este de partea noastră, dacă avem evlavie sinceră". Arhiepiscopul englez nu s-a temut să îl invite pe Ieromonahul sârb. Acesta nu s-a temut să accepte invitaţia şi să vorbească în Adevăr.
[2] Conform DEX, "Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna unei singure persoane". Vezi http://dexonline.ro/search.php?cuv=autocratie . Considerăm însă că Sf. Nicolae Velimirovici, folosind acest termen, vizează şi o înţelegere originară a lui, etimologică. Iar, etimologic, autocraţie înseamnă "cel care îşi ia puterea (cratia) din el însuşi (auto). Vezi http://www.toupie.org/Dictionnaire/Autocratie.htm şi http://dictionary.reference.com/browse/autocracy şi http://www.etymonline.com/index.php?search=autocracy&searchmode=none
[3] Vezi despre semnificaţia vinului şi a apei în "Predica Sfântului Nicolae Velimirovici despre prefacerea apei în vin", unde spune că: "Firea umană a fost diluată de lacrimile plîngerii ei, şi a fost necesar ca ea să se prefacă în vin. Scînteia dumnezeiască din om se stinsese, şi a fost necesar ca ea să se aprindă din nou. Infirmitatea este ca şi apa, iar sănătatea se aseamănă cu vinul; necurăţia duhurilor rele este ca o apă chioară, pe cînd curăţia este ca vinul; moartea este ca o apă moartă, pe cînd viaţa este precum vinul; ignoranţa este ca o apă plată, pe cînd adevărul este ca vinul. Prin urmare, ori de cîte ori Domnul a însănătoşit bolnavii, a curăţit leproşii, a înviat morţii, i-a luminat pe fiii risipitori, El în esenţă a prefăcut apa în vin". http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/08/25/predica-despre-prefacerea-apei-in-vin/
[4] Sfânta Evanghelie după Marcu (16:15), unde citim: "Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura."
[5] Am tradus expresia "Inter-individualism" cu "interpersonalitatea", termen preluat din Pr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica. Vezi
http://www.crestinortodox.ro/deosebirea_celor_trei_persoane_ale_unicei_fiinte_dumnezeiesti_nerepetate_in_relatiile_intregitoare_-c455-p5-new.html . Cuvântul "individualism" nu exprimă esenţa mesajului creştin în centrul căruia se află persoana. Precizăm, de asemenea, că şi celălalt termen folosit de Sf. Nicolae Velimirovici, "inter-naţionalism", trebuie înţeles tot în cadrul metadiscursului creştin. Nu este vorba de o intersectare fără noimă a popoarelor, ci tocmai de descoperirea rostului lor pe pământ dat de Dumnezeu.
[6] Niccolò Machiavelli (1469-1527) este primul mare filosof politic al Renaşterii, cunoscut în special pentru faimoasa sa lucrare Principele.
[7] Wenzel Nepomuk Lothar principe de Metternich-Winneberg-Beilstein (1773- 1859) a fost un politician şi om de stat austriac şi unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai timpului său.
[8] Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815-1898) a fost prim-ministru al Prusiei între1862 şi 1890. A unificat Germania în urma câtorva războaie, devenind între 1871 şi 1890 primul cancelar al Imperiului German.
[9] Lordul Beaconsfield, adică Benjamin Disraeli (1804-1881), scriitor englez de origine evreiască, om politic şi Prim-ministru. Pentru mai multe detalii despre acesta, vezi cartea lui André Maurois, La vie de Disreali (1927).
[10] Trimiterea este la lucrarea lui Th. Carlyle din 1841, On Heroes and hero worship and the Heroic in History, în care autorul declară ab initio că nu are de gând să vorbească despre Iisus Hristos. Mai multe despre Carlyle în lucrarea lui John Nichol din 1904, Thomas Carlyle Biography.
[11] Ralph Waldo Emerson ( 1803-1882) a fost un poet şi eseist american, liderul mişcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea. Vezi opera completă a acestui scriitor la adresa http://www.davemckay.co.uk/philosophy/emerson/ . Trimiterea Sf. Nicolae Velimirovici este, probabil, la volumul IV, Representative Men, unde Emerson vorbeşte despre Platon, Swedemborg, Montaigne, Shakespeare, Napoleon şi Goethe şi pe care îl începe cu aceste cuvinte: "It is natural to believe in great men".
[12] Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel (1).
Turnbull & Spears, Edinburgh, 1917
Prolog
Singurul merit al Bisericilor oficiale este acela de a-L fi păstrat pe Hristos drept comoară a lumii, faptuire prin care acestea îşi justifică existenţa. Până şi numai repetarea de-a lungul secolelor a chemării "Doamne! Doamne!", le face să se afle deasupra lumii seculare. Ele cunosc măcar cine este Domnul, pe când lumea nu ştie.
Bisericile pot dispărea, dar Biserica niciodată. Nu ele sunt lucrarea lui Hristos, ci Biserica. Şi chiar dacă Biserica, ca instituţie, dispare, esenţa Bisericii nu poate dispărea. Este aidoma râurilor, a mării şi a apei: când râurile se fac nevăzute în mare, marea rămâne, iar când aceasta se evaporă, în chipul aburilor, apa dăinuieşte.
Când Hristos a zidit Biserica – instituţie – nu Şi-a propus Să facă din aceasta un scop, ci un mijloc, asemenea unei corăbii care să-şi ducă în siguranţă bătrâneii, prin furtunosul ocean al vieţii, în liniştitul port al Împărăţiei Sale.
Aşa cum trupul se curăţă printr-o baie, aşa şi sufletul se dezveleşte în Biserică pentru spălare. Dar imediat ce ieşim, ne învelim sufletul spre a-l ascunde de ochii curioşi. Şi nu este oare de neînţeles faptul că noi îndrăznim să ne arătăm imperfecţiunile în faţa Înaltei Perfecţiuni, de vreme ce ne jenăm să facem aceasta faţă de cei imperfecţi, urâţi şi murdari ca noi înşine? Biserica, asemeni unei săli de baie, ne vădeşte cel mai mult murdăria.
Ideea iniţială şi cea mai evidentă a Bisericii este aceea de comuniune între păcat şi mântuire. A te ruga de unul singur, doar pentru tine, este ca atunci când mănânci numai tu fără să te mai gândeşti şi la foamea celorlalţi. Când soarele vede un om de ştiinţă, un înstărit ori un politician, îngenunchiind la rugăciune alături de cel sărac şi umil, le zâmbeşte tuturor. Bisericile creştine sunt pline de frumuseţi şi minuni, dar nu pentru pretinsa lor desăvârşire. Ele sunt frumoase şi minunate din pricina Lui, a cărui umbră sunt.
Tu eşti un creştin? Atunci nu te teme să intri în orice Biserică creştină[1] cu evlavie sinceră. Toate bisericile au jurat supunere Aceluiaşi Stăpân. Cum poţi respecta o căsuţă în care a locuit cândva Maiestatea Sa Regele Alfred, ori Charles, dacă nu ai putea intra într-o clădire dedicată Maiestăţii Sale Împăratul Împăraţilor cel Nevăzut?
Adevărata valoare a oricărei comunităţi creştine nu se întemeiază pe propria-i îmbelşugare, ci pe grija acesteia pentru prosperitatea celorlalte comunităţi creştine. Astfel, spre exemplu, valoarea Protestanţilor ar trebui să survină din grija lor iubitoare pentru Romano-Catolici şi viceversa. Pornind discuţia de la standardul cel mai de sus, descoperim că toate comunităţile creştine sunt aproape sărace în duh, adică sunt lipsite de rara grijă iubitoare. Valoarea lor actuală este mai mult materială decât duhovnicească, vădind faptul că se îngrijesc numai de ele însele. Excepţiile sunt atât de răcoritoare precum o oază în deşert.
Biserica şi Statul sunt precum apa cu focul. Cum să le pui la un loc? Dacă s-ar întâmpla aceasta, focul s-ar stinge mereu datorită apei. În istoria Bisericii există trei epoci: epoca de Aur, când Biserica s-a opus guvernărilor politice, epoca de Fier, când a condus din punct de vedere politic regatele europene, şi epoca de Piatră, când a fost făcută servitoarea activităţilor politice. Ce umilinţă pentru generaţia de astăzi să trăiască în epoca de Piatră a creştinătăţii!
Încercând să unim Biserica cu Statul, ne sforţăm să punem la un loc ceea ce Dumnezeu a separat încă de la începutul erei noastre. A separa Biserica de Stat nu înseamnă, precum cred mulţi, a despărţi sufletul de trup. Înseamnă doar a separa două spirite aproape opuse, neînrudite şi ostile unul celuilalt, precum Crucea şi Capitoliul.
Viermele confortului şi inerţia omenească au împăcat creştinătatea cu guvernele păgâne, seculare, şi au paralizat astfel cea mai dumnezeiască mişcare din istoria omenirii. Mergeţi direct la rădăcina acelor avocaţi ai unităţii Bisericii cu Statul şi veţi întâlni, drept primul lor mobil, viermele confortului şi inerţia omenească. Toate bisericile şi toate instituţiile creştine, oricât de minunate ar părea, nu sunt decât o obscură proorocire a slăvirii creştineşti în Duh şi în Adevăr. Privim prin ele spre viitor ca printr-o oglindă.
Creştinătatea nu este nici monarhistă, nici republicană. Nu se preocupă de instituţii, ci de duhul ce se găseşte în ele. Cea mai bună instituţie esta aceea care este cea mai plină de duhul creştin. Din acest punct de vedere, o autocraţie[2] poate fi mai bună decât o republică şi viceversa.
Adevărata creştinătate ne-a fost ascunsă, precum fierul şi cărbunele au fost ascunşi omului din Epoca de Piatră. Acesta păşea peste fier şi peste cărbune, dar folosea numai piatra şi lemnul. Aşijderea şi noi, păşim peste şi împrejurul lui Hristos, dar preamărim în viaţa noastră cotidiană zeii păgâni din vechime. Dacă va fi să fie o nouă epocă geologică, cu un nou tip de om, aceea va fi epoca creştină. Toate tipurile existente au fost făcute prin revoluţii şi prin influenţele pâmântului şi ale apei, sau ale aerului şi ale focului. Acum, doar revoluţia creştină - vorbesc literal, şi nu alegoric - poate produce un tip mai avansat al animalului uman.
Prietenii mei, sunteţi nemulţumiţi de bisericile existente şi sunteţi nerăbdători să plămădiţi o nouă biserică, ori o sectă, ori un anumit tip de organizaţie religioasă?! Ce copilărie din partea voastră! Bisericile existente sunt cele mai splendide vase - unele de aur, altele de argint sau de lut - făcute de sute de ani şi de generaţii. Ştiu că nemulţumirea voastră nu vine din faptul că acestea sunt nearătoase, ci din acela că sunt goale. Ei bine, puneţi vinul dumnezeiesc[3] în ele şi acestea vă vor încânta precum vasele din Cana Galileii i-au încântat pe cei însetaţi ce se aflau la acea masă. Însă pentru a turna vin în vasele existente, cu adevărat este nevoie de un miracol, dragii mei cârcotaşi!
Oamenii zic: "Citeşte Sfânta Scriptură!". Aproape că îmi vine să strig: "Nu o atingeţi vreme de vreo cinci ani! Citiţi altă literatură în această perioadă, şi apoi luaţi Sfânta Scriptură din nou şi îi veţi descoperi adevărata ei măreţie, putere şi gingăşie". Rănile lui Hristos au adus în lume mai multe binecuvântări decât toţi cezarii romani.
Euharistia nu semnifică un fapt al memoriei, ci o proorocire; anume proorocirea conform căreia întreg pământul va deveni trupul lui Hristos, carnea şi sângele Său, în aşa fel încât orice am mânca şi orice am bea, să îl mâncăm şi să îl bem pe El. Nădăjduim ca El să devină hrana noastră cea de toate zilele. Toată această hrană a noastră de la Hristos nu pare să fie o rugăciune către natură, ci mai degrabă sacrificiul acesteia pentru noi, aducându-ne aminte de jertfa lui Iisus şi, prin aceasta, de chemarea fiecăruia către jertfire.
Trebuie să ne decidem între a fi mândri sau nevoiaşi duhovniceşte. Prima alegere constă într-o pierzanie zgomotoasă (noisy destruction), a doua într-o zidire tăcută (a quiet construction). Nu există în toată lumea ceva sublim ori dezgustător a cărui reprezentare să nu o pot găsi în mine însumi, ci într-o stare cu totul străină mie.
Frumuseţea, gloria şi măreţia unui câmp de grâu constau în împreună-aflarea a multora dintre aceste fire, fiecare cu frumuseţea, gloria şi măreţia lor nesemnificativă. Dacă aţi remarcat aceasta, atunci să nu îmi amintiţi vechea poveste a frumuseţii, gloriei şi măreţiei firului uman numit Pitagora, Cezar sau Napoleon. Poporul cel mai puternic şi mai bogat, pe care avem obişnuinţa de a-l admira şi lăuda, era cel mai compătimit de Hristos.
Astăzi, ca şi întotdeauna, cea mai dificilă misiune creştină are loc printre cei bogaţi. Nu ne vom arăta niciodată adevărata noastră valoare prin folosirea drepturilor noastre, ci prin capacitatea noastră de a sluji şi de a ne jertfi. Căci e mult mai uşor pentru om să îşi obţină propriile sale drepturi decât să renunţe la mândria sa. Jertfirea fără comentarii în surdină transformă agitata noastră viaţă într-o zi binecuvântată. Ne umplem zilele vieţii cu discuţii despre oameni prea slabi pentru a se jertfi ori despre alţii în stare să o facă. De la răsărit până la apus ne cufundăm sufletele în două ape care sunt dezgustul şi admiraţia.
Dar nimic nu îl dezgustă mai mult pe om decât atunci când aude despre un altul că "este neputincios de a se jertfi". Iar atunci când aceste cuvinte ne sunt adresate, ne simţim de parcă am pierdut războiul vieţii noastre.
Valoarea sistemelor metafizice contează mai mult pentru progresul ştiinţific al omenirii decât pentru cel moral. Dinspre Hegel, putem construi o ştiinţă nouă, dar dinspre Sfântul Pavel putem doar concepe o nouă viaţă socială şi o nouă viziune politică mondială. V-aţi gândit vreodată că Sfântul Pavel este cel mai mare profet al unui nou şi de dorit om de stat? Toate imperiile ridicate pe drepturi au pierit ori vor piere. Viitorul aparţine Imperiului Sfântul Pavel, un imperiu întemeiat pe dragostea slujitoare (loving service).
E cu mult mai bine să aparţii - în chip umil - celei mare rele dintre biserici, decât să te rupi - cu mare pompă - de cea mai bună dintre ele. Originea aristocratică este la fel de greu de pătruns precum întunericul nopţii ce s-a scurs. Un mare aristocrat din zilele noastre poate fi stângaci în chestiunile sufleteşti (soul-stuff), în vreme ce un cerşător poate fi îmbunătăţit duhovniceşte. Să îi preţuim însă pe amândoi în mod egal, fiindu-ne cunoscut faptul că ambii au origine împărătească. Prea Înaltul îi numeşte laolaltă copii Săi. Din aceeaşi pricină să-i respectăm pe cei nepricepuţi, să preţuim şi oiţa şi copacii şi pietrele.
Adevăraţii răstignitori de astăzi ai lui Hristos sunt cei care gândesc că Evanghelia Mântuitorului nu poate fi luată drept temelie a vieţii politice în lume. Dar oare cele din urmă cuvintele ale Sale nu au fost: "Mergeţi în toată lumea"[4]? Cea din urmă şi cea mai înaltă expresie a creştinătăţii se va adeveri în relaţiile dintre naţiuni, aşa cum cel dintâi aspect a constat în relaţiile dintre persoane. Interpersonalitatea[5] a fost şcoala primară a creştinătăţii. Inter-naţionalismul se cuvine să fie universitatea acesteia.
Etica creştină, adică slujirea dumnezeiască şi jertfa, reprezintă cea mai bună consecinţă a adevăratei credinţe în Dumnezeu. Niciodată nu a fost cu putinţă o legătură mai scurtă între planeta noastră şi centrul universului, ca legătura oferită de Hristos. Este calea cea mai scurtă, aidoma liniei drepte dintre două puncte geometrice.
Sclavia înseamnă muncă obligatorie; libertatea se cuvine să o înţelegem precum o slujire de bunăvoie (willing service). Doar o persoană sau o naţiune educate în acest din urmă spirit faţă de vecinii lor sunt cu adevărat libere. Toate teoriile despre libertate sunt iluzii. Libertatea de a solicita drepturi, şi nu cea de a sluji de bunăvoie, reprezintă o ceartă fără de sfârşit care îşi premiază campionii cu nefericire. Nici republica lui Pericle, şi nici monarhia lui Octavian nu au fost state ale fericirii, ci doar statul pan-uman al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Carta a slujirii necondiţionate, va fi ţara Fericirii Universale.
Viaţa fiecărui om reprezintă o arenă a multor duhuri necurate, unde lupta fără ajutorul lui Hristos este înfricoşătoare, iar cea cu El alăturea triumfătoare. O, câte dintre aceste duhuri, ce găsesc condiţii propice de locuire în noi, nu i-ar face pe porci să se tulbure şi să se arunce de pe stâncă în mare!
Concepţia conform căreia modurile de a gândi ale lui Machiavelli[6] şi Metternich[7], Bismarck[8] şi Beaconsfield[9], ar putea fi luate ca temelie a vieţii politice, pe când modul creştin nu, este până şi viziunea a unor teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acestor politicieni, ca o putere veşnică, tocmai pentru că El este îndelung răbdătorul lor (the fittest of all of them).
Ce filosofie obscură este aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au de-a face cu viaţa politică, iar Hristos nu! Carlyle[10] şi Emerson[11] au fost mai-mult-decât-nerăbdători (over-anxious) în a recomanda ca îndrumători ai omenirii pe oricine altcineva decât pe Hristos. E aceeaşi cu a spune: "Omule, ia-ţi lumânări şi lămpi spre a-ţi lumina drumul prin întuneric, dar ai grijă la soare!" Cât de diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!
Am privit omul în rugăciune şi am gândit: "Iată îngerii căzuţi!" L-am privit iarăşi în certurile lui mânioase şi am gândit: "Iată demonii stârniţi!" Animalele sunt crude, dar nu şi vulgare. Omul, dimpotrivă ! Şi în cruzime, şi în vulgaritate este în frunte. Dacă am fi obligaţi să alegem unul dintre aceste două rele, i-am prefera vulgarităţii, cruzimea. Toate clipele pe care le numim astăzi sunt tâlhărite de amintirile despre ieri şi de grijile pentru mâine.
Lucrul cel mai măreţ din viaţa omului, din punctul trupesc de vedere, este chiar acest mister al trupului. Din punctul de vedere duhovnicesc, lucrul cel mai măreţ constă în interpretarea optimistă a acestui mister. Dar în afara creştinismului nu există un optimism îndreptăţit (reasonable optimism) Omul poate fi uşor un tiran, cu o condiţie: să fie sclavul anumitor păcate.
Nicio naţiune nu ar putea tiraniza o alta decât dacă ea însăşi e tiranizată de anumite iluzii. Nimeni din lume, afară de cel ce se simte "robul lui Hristos", nu este liber. Cel mai vestit campion al libertăţii din istoria omenirii s-a numit pe sine: "Pavel, robul lui Iisus Hristos"[12].
Traducere şi note de Daniel Mazilu şi Ana Damaschin
[1] Acest îndemn al Sfântului Nicolae nu trebuie receptat precum o convigere personală conform căreia mântuirea se poate dobândi în orice Biserică creştină. La data scrierii acestor rânduri (1917), Sfântul Nicolae se găsea deja de doi ani în Anglia pentru a căuta sprijin britanic poporului său, ce se afla în război cu Imperiul Austro-Ungar. Pe 28 iunie 1916, Arhiepiscopul de Canterbury trimite o scrisoare către toate bisericile sale, cu rugămintea ca acea zi să fie declarată "Ziua Serbiei". În urma acestei solicitări, Sfântul Nicolae devine primul preot neanglican care predică în Catedrala Sfântul Pavel din Londra. În acest context trebuie citite vorbele sale: "nu te teme să intri în orice Biserică creştină ", adică "pentru a ne ajuta poporul din care facem parte, să nu ne temem de nimic. Însuşi Dumnezeu este de partea noastră, dacă avem evlavie sinceră". Arhiepiscopul englez nu s-a temut să îl invite pe Ieromonahul sârb. Acesta nu s-a temut să accepte invitaţia şi să vorbească în Adevăr.
[2] Conform DEX, "Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna unei singure persoane". Vezi http://dexonline.ro/search.php?cuv=autocratie . Considerăm însă că Sf. Nicolae Velimirovici, folosind acest termen, vizează şi o înţelegere originară a lui, etimologică. Iar, etimologic, autocraţie înseamnă "cel care îşi ia puterea (cratia) din el însuşi (auto). Vezi http://www.toupie.org/Dictionnaire/Autocratie.htm şi http://dictionary.reference.com/browse/autocracy şi http://www.etymonline.com/index.php?search=autocracy&searchmode=none
[3] Vezi despre semnificaţia vinului şi a apei în "Predica Sfântului Nicolae Velimirovici despre prefacerea apei în vin", unde spune că: "Firea umană a fost diluată de lacrimile plîngerii ei, şi a fost necesar ca ea să se prefacă în vin. Scînteia dumnezeiască din om se stinsese, şi a fost necesar ca ea să se aprindă din nou. Infirmitatea este ca şi apa, iar sănătatea se aseamănă cu vinul; necurăţia duhurilor rele este ca o apă chioară, pe cînd curăţia este ca vinul; moartea este ca o apă moartă, pe cînd viaţa este precum vinul; ignoranţa este ca o apă plată, pe cînd adevărul este ca vinul. Prin urmare, ori de cîte ori Domnul a însănătoşit bolnavii, a curăţit leproşii, a înviat morţii, i-a luminat pe fiii risipitori, El în esenţă a prefăcut apa în vin". http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/08/25/predica-despre-prefacerea-apei-in-vin/
[4] Sfânta Evanghelie după Marcu (16:15), unde citim: "Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura."
[5] Am tradus expresia "Inter-individualism" cu "interpersonalitatea", termen preluat din Pr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica. Vezi
http://www.crestinortodox.ro/deosebirea_celor_trei_persoane_ale_unicei_fiinte_dumnezeiesti_nerepetate_in_relatiile_intregitoare_-c455-p5-new.html . Cuvântul "individualism" nu exprimă esenţa mesajului creştin în centrul căruia se află persoana. Precizăm, de asemenea, că şi celălalt termen folosit de Sf. Nicolae Velimirovici, "inter-naţionalism", trebuie înţeles tot în cadrul metadiscursului creştin. Nu este vorba de o intersectare fără noimă a popoarelor, ci tocmai de descoperirea rostului lor pe pământ dat de Dumnezeu.
[6] Niccolò Machiavelli (1469-1527) este primul mare filosof politic al Renaşterii, cunoscut în special pentru faimoasa sa lucrare Principele.
[7] Wenzel Nepomuk Lothar principe de Metternich-Winneberg-Beilstein (1773- 1859) a fost un politician şi om de stat austriac şi unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai timpului său.
[8] Otto Eduard Leopold von Bismarck (1815-1898) a fost prim-ministru al Prusiei între1862 şi 1890. A unificat Germania în urma câtorva războaie, devenind între 1871 şi 1890 primul cancelar al Imperiului German.
[9] Lordul Beaconsfield, adică Benjamin Disraeli (1804-1881), scriitor englez de origine evreiască, om politic şi Prim-ministru. Pentru mai multe detalii despre acesta, vezi cartea lui André Maurois, La vie de Disreali (1927).
[10] Trimiterea este la lucrarea lui Th. Carlyle din 1841, On Heroes and hero worship and the Heroic in History, în care autorul declară ab initio că nu are de gând să vorbească despre Iisus Hristos. Mai multe despre Carlyle în lucrarea lui John Nichol din 1904, Thomas Carlyle Biography.
[11] Ralph Waldo Emerson ( 1803-1882) a fost un poet şi eseist american, liderul mişcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea. Vezi opera completă a acestui scriitor la adresa http://www.davemckay.co.uk/philosophy/emerson/ . Trimiterea Sf. Nicolae Velimirovici este, probabil, la volumul IV, Representative Men, unde Emerson vorbeşte despre Platon, Swedemborg, Montaigne, Shakespeare, Napoleon şi Goethe şi pe care îl începe cu aceste cuvinte: "It is natural to believe in great men".
[12] Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel (1).
